2. Drumul spre Tamera

E ora 6 dimineata, si savurez  starea de aeroport, plus un ceai fierbinte...Chiar daca am dormit doar doua ore si jumatate si  am convingerea ca nu am pus in bagaj tot ce am nevoie, zambesc si ma simt de parca am primit biletul spre Rai... Ador aeroporturile, imi place forfota de fete nedormite, valize cu experienta, genti pline de propria importanta, in sfarsit recunoscuta, amestecul de slapi, pantofi si ghete nepasatoare, vise, bucurii, delegatii si vacante atent planuite, care trec prin aceeasi poarta...O mega intersectie in care avem putin timp sa ne uitam  la povestile noastre.

Unde pleci, de ce, cu cine, cine te asteapta, cine plange dupa tine, toata lumea se scaneaza, parca jucam un joc gen mima, in care fiecare incerca sa vada viata din spatele  biletului...Imi place jocul asta, ma uit la oameni si imaginez povesti de viata captivante...Imaginez atat de mult incat ma urc ultima in avionul spre Munchen!

Un zbor placut, l-am facut cu ochii in lap-top si in trei poze, plus o ora de somn restant. Sunt atat de absorbita de ce scriu, incat ma gandesc ca  vecinul de scaun poate sa ma si invidieze. El se joaca pe telefon iar eu scriu povestea  acestei calatorii...

Aeroportul din Munchen, ca intotdeauna, e plin de o simplitate debordant elaborata, e impecabil. Ordinea si disciplina rafinata nu a auzit insa de Bucuresti! La controlul pasaportului, granicera casca ochii mirata si spune ca acest oras nu figureaza, e prima oara cand aude de el! Pasaportul meu e verificat din nou, sistemul il rejecteaza, intreaba o colega, nimeni nu a auzit de Bucuresti! Bucharest, poate, dar e primul pasaport pe care vede Bucuresti. Si nu trec, noroc cu cartea de identitate, rasufla usurata si granicera, altfel avea un caz!

Ce idee, sa traducem numele...Plec deci din Bucuresti (AKA Bucharest) spre Munchen, ajung la Munich si plec la Lisboa, desi biletul meu e pentru Lisabona. Ce aiurea, totusi, imi spun. Prefer Bucuresti.

Povestea cu scrisul pe laptop nu prea a functionat, am produs doar o pagina,  scriu si corectez, imbunatatesc, slefuiesc, revin, pana mai binele omoara si bruma de bine. Drept pentru care, din Munchen am cumparat  o unealta clasica, un pix argintiu care sa fie mult mai  rapid si sa nu ma lase sa ma razgandesc atat. Sa scrie si sa nu pot sterge. No return.

Il incerc in aeroport chiar, am un caiet nou nout, cu spira, cu 200 de pagini... Pixul argintiu e atat de argintiu incat si scrie argintiu...Doamne, vroiam un pix  de culoare normala, nu ma asteptam la o asemenea surpriza, mai ales ca nu vad grozav! Dar pixul e ca si vrajit, curg cuvinetele suvoi! Am scris 10 pagini doar cat a tinut imbarcarea! Multumesc, Doamne!

In avionul spre Lisabona, e plin de nemti bine crescuti. Chiar foarte bine crescuti, incat stau intr-o parte pe scaun, cel de langa mine are 2 m si kilograme fara numar.  Dar nu ma intereseaza, atat timp cat cuvintele curg din pixul vrajit, umplu pagina dupa pagina, sunt total scufundata in poveste...

Fac o pauza doar ca sa mananc, Lufthansa ne serveste un pranz cosmopolit. Meniul canta Internationala plus imnul Uniunii Europene, felul principal se numeste Rindgulasch mit brocolli und polenta! Salut poporul vecin si prieten din farfuria ocupantilor, sunt mandra ca suntem reprezentati cu brio de mamaliga delicioasa, desi nu inteleg de ce poarta nume italienesc,  termin ciocolata Toblerone made in Switzerland (Elvetia, ntr.), caut in meniu si ceva cu culoare locala  made in Germany si gasesc apa, laptele de cafea si painea,  si desi apa are nume frantuzesc, se califica. Sunt bulversata de aceasta internationalizare, inghesuita de buna crestere, incat ma afund din nou in scris.

Pana la aterizare, am umplut inca 40 de pagini si declar ca prima urgenta sa  cumpar  alt caiet, caci nici n-am ajuns si am  umplut un sfert din caietul luat de acasa...Nu stiam ca sunt atat de vorbareata...ma mir si eu de mine. Pixul argintiu a cedat undeva deasupra Frantei, dar a lasat mostenire harul unui pix Bic, cat se poate de banal.  Ma gandesc ca poate scriitorii sunt persoane vorbarete, care simt nevoia de a comunica si altfel, de fapt? Eu nu sunt scriitor, nu am incercat niciodata real,  iar abundenta asta de cuvinte nu ma caracterizeza, ai spune despre mine  ca sunt tacuta, mai curand. Ma mir de unde izvorasc toate randurile, simt ca scriu mai incet decat imi vin ideile. Nu am timp sa scriu cate vreau sa spun, asta e starea...

Lisboa! Am vazut aproape toata Europa, dar nu si Portugalia...asteptarea de a ateriza pe un aeroport  spectaculos, demn de un oras cu atata arhitectura uimitoare a este inselata rapid, aici  ma declar mandra  de noul nostru aeroport. Am de mers inca doua ore cu trenul de aici, din Lisboa plus inca 25 de km cu masina, pana la destinatie.

Deci, la gara! Simplu si comod, un autobuz ma duce la cea mai apropiata statie de tren, de unde am tren direct. Ar fi simplu, daca nu ar trebui sa mai astept doua ore langa bagaje, caci nu am unde sa le las...Gara Oriente,  simt cum creatorul ei, Santiago Calatrava s-a desfasurat in plina efervescenta, e ca un schelet gratios articulat in mii de puncte, face coperta tuturor revistelor de arhitectura si a rescris istoria. Incep entuziasmata sa fac poze paienjenisului de beton, cu gandul la Oana, prietena mea, fan declarat al betonului cat mai sincer, ca sa o citez!

Entuziasmul imi scade pe masura ce trece timpul,  totul e sec, rece,  simt ca oamenii sunt pierduti si cumva coplesiti de atata grandoare fara emotie. Imaginile sunt spectaculoase, dar e curent peste tot, trebuie sa stai intr-o cusca de sticla sau la subsol, ca sa te feresti, plus ca a inceput sa se cam prafuiasca... Am nostalgia fierului forjat din Gara de Nord, cu parfum de Paris, spre totala surprindere a mea!

E greva pe aici, drept pentru care e putina debandada, linia la care vine trenul meu s-a schimbat in ultima clipa, un inger, ceva, m-a luat de la pozat si haladuit prin hatisul de beton si m-a pus sa intreb la timp si am prins trenul corect.

Din nou pe laptop, de data asta, am transcris cele 50 de intrebari pe care le am pentru Eco Village. Sper ca am acoperit in mare, macar, toate aspectele. E ca si cum un extraterestru vine la noi si ne pune intrebari sa ne inteleaga...atat de multe de redefinit- CINE DECIDE, CINE JUDECA, CINE RASPUNDE,....

Termin in acelasi timp in care trenul ajunge la Funcheira, undeva in sudul Portugaliei, la tara, o asezare mica, o gara mica, cu faianta pictata pe peretii exteriori si o numele pictat tot de mana, in diagonala, pe o pancarta, ca in anii 920.

Ne asteapta -pe mine si pe un australian din acelasi tren- Bernhardt,  care ne recunoaste imediat dupa palarii, aer boem si bocanci. Inca 20 de km trec repede,  e un german care sta de 23 de ani in village, e curios sa afle cum am auzit de Tamera, noi suntem si mai curiosi sa aflam tot...

Pancarta Tamera – Healing Biotope, ne anunta  fara prea mult fast si aer triumfalist, bineinteles, ca am intrat pe domeniul de 1oo de hectare care inseamna Tamera!   E ora 19,45,  am plecat la 6 dimineata de acasa, sunt in cealalta extremitate a Europei si a lumii pe care o cunosc, din multe puncte de vedere!