Azi am fost la o dezbatere aprinsa pe tema Consumerismului, organizata de entuziastii de la CRIM... A fost proiectat filmul “The Economics of Happiness”, o incizie foarte pertinenta la adresa “beneficiilor”globalizarii si a cresterii economice. Previzibil ca si idee, dar cutremurator in detalii, filmul arata ce a insemnat valul de civilizare in Tibet! Nici nu putea fi ales alt loc mai dureros, cred! In Tibet, pana acum cateva zeci de ani, era plin de rasetele si bucuria oamenilor: munceau impreuna la camp, mancau ce produceau si traiau in armonie, intr-un mod pe care il considerau imbelsugat. Si fiecare isi gasea locul pentru exact ceea ce era, asa cum era, avea atentia si suportul celorlalti, neconditionat.
Dar vremea traiului idilic a apus, lovita de modernizare, rapid si fara sa fie intuit cat de dezastruos se va dovedi. Civilizarea, odata cu drumuri asfaltate, a adus si camioane pline de marfuri. Electrocasnice, mancare, haine, bauturi, cosmetice, toate insotite de reclame, bineinteles. Reclame care au creat noi idoli, noi valori, care au distrus imaginea de sine, relatiile interumane, au falimentat producatorii locali si au distrus comunitatea. Produsele aduse de nicaieri sunt mai ieftine ca cele locale (parca suna cunoscut, nu?) Oamenii, altadata bucurosi, arsi de soare, voisi, care aveau ce sa manance in fiecare zi, acum sunt ingrijorati, speriati, deprimati, dependenti de ceva ce nu pot intelege, o economie falsa, depind de vanzare, de bani, si sunt agresivi, instrainati. Mai mult, se uita la ceilalti ca la un competitor sau ca la un client, se evalueaza dupa standarde care nu le apartin, si se vad debusolati, saraci, si luptandu-se sa atinga standarde din ce in ce mai amagitoare. Cumpara si ei, marca de bautura cu reclama cea mai buna, in speranta ca vor fi la fel de fericiti ca cei din poster!
Mi se pare crunt… Ultimul bastion, pe care il credeam neatins! Vazusem cu ochii mei, din Mauritius la Ierusalim, din Muntii Wu Dang, din China in Peninsula Yucatan, cum CocaMcoliada cucereste, nemiloasa, anuland orice urma de gust local in cale. Am vazut acest scenariu si la noi, taranii cumpara unt si oua (si kinder) si fructe de la (super)marketul din sat, ca sa nu mai spun de noi, orasenii. Dar nu credeam ca e valabil si in Tibet, reduta suprema a spiritualitatii.
Filmul sustine ca ar trebui sa militam pentru economie locala, sa ne intoarcem la spiritul de comunitate, sa ne regasim identitatea si conexiunea. Cum? Destul de ambiguu, filmul transfera cea mai mare parte a rezolvarii acestei situatii in sarcina guvernelor, ar fi nevoie de o alta legislatie referitoare la regimul multinationalelor, pentru a le stopa accesul atat de facil. Frumos, de parca am spune sa dam timpul inapoi si gata!
Te simti neajutorat si frustrat si lipsit de orice speranta... Cu cine sa te lupti? Cu ce arme? Cum sa convingi guvernul sa dea astfel de legi? Publicul, eram vreo 30-40 de persoane, s-a prabusit in scaune, demobilizat total, si inspaimantat, pe buna dreptate…
DAR EU SUNT DE ALTA PARERE…
Eu cred ca avem PUTERE! Eu cred ca putem face mai mult decat am facut pana acum, sa stam sa ne plangem si sa spunem ca nu suntem suficient de multi ca sa facem o schimbare!
Eu cred ca nu poate nimeni sa imi impuna de unde sa ma aprovizionez. Sa mergem la supermarket este alegerea noastra. Sa mergem la piata este decizia noastra. Acum mai avem aceasta optiune. Daca nu o folosim, peste un timp, nici nu va mai exista. Existenta pietei depinde de noi. Stiu ca unii tarani folosesc pesticide, stiu ca unii cumpara legumele din import, dar e decizia mea sa intreb si sa aleg cui ii dau banii. Stiti ca sunt tarani care nu mai culeg legumele din cauza ca nu au cui sa le vanda?
Si daca nu vreau sa existe supermarketuri, nu trebuie sa dea cineva o lege pentru asta. Eu nu ma mai duc la supermarket. Punct. Si daca ne-am abtine macar o luna de la mersul la supermarket, am realiza.
Asta nu intelegem noi. CA SUPERMARKETUL EXISTA PENTRU CA NOI CUMPARAM DIN EL. PUNCT. DACA NU MAI CUMPARAM, NU MAI EXISTA. Mergem in fiecare zi, bombanind, blamand, afurisind, si, ca niste victime, dam banii la supermarket! Mi se pare o ipocrizie totala… Ce vrem?
Sta in puterea noastra sa dam energie in directia in care vrem sa creasca ceva. Vrem sa creasca legume si fructe cu gust, sa avem sanatate? Sa le cumparam! Cu doi lei mai scump, cu 300 de grame mai putin! Vrem o planeta mai curata? Nu mai acceptam ambalaje excesive, 30 cm de plastic pentru un aparat de ras, nu mai cumparam apa in sticle din plastic, purtam mai mult hainele, lasam masina acasa si mergem cu metroul sau pe jos, gasim furnizori in comunele invecinate si nu ne mai ducem la supermarket! Vrem paine cu grau, fara afinatori, nu mai cumparam altceva! Avem nevoie de o lege?
Nu cred! Dar ce cred este ca s-ar putea, dupa un timp, chiar si supermarketurile sa inceapa sa se aprovizioneze local, dar atunci vom sti ca avem puterea de a cere ce credem ca meritam. PANA NU CEREM , NICI NU O SA PRIMIM.
Stiti cum se spune, ca respectul nu se da prin lege, ci se castiga. L-am pierdut pe drum, poate il recastigam!
Daca vreti inca 333 de ssfaturi de genul asta, nu pot decat sa recomand propria mea carte:
Simona Stoicescu
333 de sfaturi pentru tranzitia la un trai sustenabil
Bucuresti, 12.12.12
http://vimeo.com/16474090
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Invitatie deschisa pentru comentarii!