29. CAUT SCOALA PENTRU DEZ-INVATAT!

NU MAI VREAU SA INVAT! VREAU SA DEZ-INVAT!

Toata lumea vorbeste azi despre educatie. Si eu vorbesc, ca toata lumea…

Si tot framant idei, si sunt in extaz cand se pomeneste din ce in ce mai mult de creativitate, ca resursa fundamentala, evident. Sa nu ne mai minunam doar cand apare ceva nou pe raft, generandu-ne frustrarea de a nu ni-l permite sau frustrarea ca nu noua ne-a venit ideea asta ingenioasa! Ce ar fi sa avem curajul de a ne umple rafturile mintii intai de propriile idei, apoi de a gasi curajul de a le si pune in practica?

Ne trebuie curaj pentru asta. Poate credeti ca ma refer la curajul de a actiona pentru a ne realiza visele. O sa replicati ca ne lipsesc si resursele, caci idei, noi, romanii, mai avem prin pod.

Nu vorbesc de curajul de a actiona. Sa actionezi, e deja prea departe. Mai lipsesc cativa pasi inainte de a actiona.

Cred ca nu avem curajul sa ne imaginam ca vom avea success. Si fara asta, orice actiune este in zadar, oricat de curajoasa ar fi ea. Ne punem gaj casa si ne aruncam cu curaj in gol! Nu recomand, daca esti convins ca acolo e un gol! Il vei gasi, tot ce e probabil.

Invatam sa facem actiuni, invatam sa respectam proceduri de lucru, strategii in care sa analizam punctele slabe si punctele forte ale pietei, ale concurentei, invatam sa fim persuasivi, incapatanati, tenace, sa aplicam tehnici si sa fim atenti la reactiile celorlalti, sa vanam oportunitati, sa gandim ce actiuni sa facem: o noua campanie, o noua negociere, o alta abordare, sa jucam jocul, incercand tot timpul sa obtinem avantajul, pozitia, rezultatul, cota de piata, ca apoi sa redefinim urmatoarea baricada… Dar ne pregatim si ne gandim tot timpul la ce sa evitam, ce pericol ne paste.

Unde se invata in scoala sa visezi si sa imaginezi scenarii de success? Ce inseamna, cum se traieste un succes? Cum se cladeste, cu ce atitudine? Succesul nu se cladeste cu skills-uri, cu calificarea, nu e suficient, stau marturie milione de oameni super calificati si super talentati, care nu isi vad visele realizate, doar pansate cu un salariu decent. Nu vreau sa minimizez importanta acestei variante de trai, dar cred ca putem mai mult. Putem fi mai impliniti, putem trai mai frumos si mai plenar, vazandu-ne ideile fructificate si beneficiind de pe urma lor.

Cred intr-o lume mai buna cu toti oamenii, o lume in care toti oamenii sa poata sa isi permita sa faca toate experientele pe care si le doresc. Vrei sa te ocupi de caini, sa o poti face, fara grija ca nu ai ce sa mananci. Vrei doar sa gatesti, sa o faci fara grija ca nu vei avea bani de haine, vrei sa calatoresti, sa poti sa o faci fara sa sacrifici intalnirile cu prietenii, vrei sa ai o casa, sa nu trebuiasca sa nu dormi de frica ratelor, vrei sa te bucuri de un tablou, sa ti-l poti darui, nu doar o poza cu el! Sa poti sa siguri cea mai potrivita scoala, cel mai bun tratament, cele mai ecologice tehnologii. Sa poti sa te bucuri de confort si de armonie, de buna stare. Si nu doar unii oameni, ci toti. Nu e comunism, nici socialism, e mai mult de atat. E ceva inca nedefinit, neclasificat, dar nu cred ca cineva nu ar dori asta. Doar ca nu credem ca e posibil. Sau credem ca se poate, dar nu pentru toti, si ne anulam orice sansa. Gasim un milion de motive sa ne convingem ca nu se poate.

Nici macar nu avem curajul sa ne inchipuim o astfel de lume. Ce sa mai spun de curajul de a trece la actiune, sa o facem posibila?

Ok, pot sa inteleg, ne e teama sa fim dezamagiti, daca nu se realizeaza? S-a mai incercat, si a iesit cam prost. Bun motiv sa nu mai incercam! Poate am vazut ce nu a mers si acum am putea sa facem o noua formula, ceva ce nu s-a mai incercat, dar beneficiaza de experienta de mii de ani de organizare a omenirii de pana acum?

Dar ce vorbesc eu, am ajuns prea departe. De fapt, ma invart in jurul aceleiasi idei, dar de la o distanta mai mare. Sa ma intorc de la societate la viata personala, ca sa fie mai putin infricosator.

Incepusem sa spun ca nu avem curaj sa ne imaginam ca avem succes. In viata noastra personala, in proiectele noastre. O noua cariera, sau un alt stil de lucru, cu libertate de miscare, o familie armonioasa, o masina care sa nu ne vicieze aerul, o sanatate mai buna, vigoare si bucurie de a trai, intelegere cu politicienii, orice, ne e greu sa ne imaginam cum am vrea sa fie, de fapt!

Ne oprim la poarta spre visare, caci in buzunare avem neincredere, indoieli, frici, experiente nereusite, exemplele prietenilor, citim in ziare si vedem la televizor stiri despre ce nu se poate. Si visam mic, tanjind langa intrarea pe poarta viselor marete, a celor pe care le-am dori cu adevarat. Cumparam reproduceri ieftine, la imprimanta, ale magnificului tablou care ar putea fi viata noastra.

Daca era sa fie dupa parerea oamenilor, nici avioane nu zburau, caci se demonstrase stiintific acum un secol si ceva. Totul e imposibil pana cineva il face posibil. Cineva care face un lucru posibil, crede intai, isi imagineaza ca e posibil. Si are sanse sa reuseasca. Poate nu din prima, poate nu usor, dar primul pas care face posibil orice este sa isi imagineze ca reuseste. Pe asta se bazeaza atitudinea unui om care se bucura de succesul proiectelor sale. Nu doar pe cunostinte, calificari si diplome, nu pe scanarea mediului sa vezi daca ai loc, daca e momentul, daca e cerere de piata sau daca e criza sau nu in acel domeniu. Chiar daca mai esueaza, nu reunta. Invata si merge mai departe, imagineaza alt drum cu final fericit.

Si, iertati-mi acoladele, revin la educatie.

Unde se cladeste curajul de a visa azi in educatia noastra? Nu doar a copiilor. A noastra, a tuturor. Cine ne invata sa avem curajul de a ne imagina ca reusim? Poate ca vom include in materiile pe care le predam, candva, Exercitii de imaginatie pentru viata pe Pamant. Vorbesc serios. Poate am capata un sens si o directie, nu am trai in fiecare zi acelasi scenariu, ci ne-am duce cat mai aproape de ce visam. Caci in viitor, la scoala, ni s-ar spune ca e in regula sa visam. Nu ca pana acum.

Nu mai visa atat, imi veti spune! Exact asta e problema. Eu vreau sa visez. Vreau sa imi imaginez. Si vreau sa realizez ce visez.

Dar am si eu, ca voi toti, pietre care nu ma lasa. Am indoieli, am dubii, am experiente nereusite, am bagaje de neimpliniri, tot arsenalul. Nu atat de mari sau multe ca altadata, dar tot isi mai fac simtita prezenta, cateodata. Si as urma o scoala care sa ma dezvete de multe. O scoala pentru oameni formati, invatati deja, si mai ales pentru ei.

Nu vreau o scoala care sa imi mai adauge peste ce stiu, alte informatii. Nu vreau alte abilitati, alte calificari, desi poate o engleza mai putin balcanica n-ar strica.

Am nevoie de o scoala care sa ma curete de ce nu mai imi foloseste. Sa ma dezvete sa mai ascult de cei care spun ca nu se poate, sa ma dezvete sa ezit in deciziile mele, sa ma dezvete sa spun doar ce nu socheaza, sa ma dezvete sa nu am incredere in oameni, sa ma dezvete sa visez confortabil, sa ma dezvete sa ma indoiesc de intentiile celorlalti, sa ma dezvete sa cred ca e prea greu, sau ca visele mele sunt prea indraznete, sa ma dezvete ca n-am putere suficienta, sa ma dezvete de tot ce ma impiedica sa fiu mai mult, sa ma dezvete ca nu e suficient cat fac si ca trebuie sa ma straduiesc mai mult, sa ma dezvete ca intre oameni nu e posibila cooperarea pasnica. Si multe altele pe care le-am invatat, cu sarg, pana acum, ca un copil cuminte. Stiti si voi.

Oare mai vrea cineva sa urmeze o astfel de scoala?

Daca nu mai e nimeni amator de scoala de dezvatare, haideti macar sa nu mai invatam copii sa formeze aceleasi sabloane care ne limiteaza pe noi. Caci asta nu se face doar la scoala, o facem si noi in fiecare zi, spunandu-i copilului: AI GRIJA! (si marcam in gand de toate...)

Poate ar fi mai potrivit: Fii fericit si bucura-te de viata, te iubesc!

Deci, caut scoala, sau macar colegi de scoala. Caci lumea arata ca si cum ar avea nevoie grabnica de niste vise mai frumoase!