Cand ma trezesc, dimineata, nici nu imi vine sa
cred ce realitate frumoasa se desfasoara, realmente, in fata mea…ma trezesc si
pana sa deschid ochii, e ca si cum imi
aduc aminte de ieri, ce e in jurul meu, cum ma simteam, si rand pe rand, se
contureaza totul, ca pentru o piesa de teatru care se monteaza, apare decorul,
imi aduc aminte personajele, se trezeste si regizorul si incepe sa dea
indicatii pentru fiecare, in ce pozitie si la ce replica a ramas ieri…in cateva
momente, derulez in minte si piesa care s-a jucat pana aici, plus celelalte
piese care se joaca, prieteni, vecini, colegii, firmele, tot repertoriul pe
care il stiu eu…si in cateva momente, tabloul e complet, nu inainte ca eu sa
imi intru in roluri: ah, eram suparata
de asta, dar speram sa se rezolve, am promis asta, sper sa pot sa ma tin de
cuvant, inca mai astept sa se intample asta si asta,vezi ca nu mai sunt singura, nu uita copilul, erai ingrijorata, sau
fericita, sau increzatoare in directia asta sau asta, corpul este asta, nu uia
sa iti iei totul?!?!
Parca ma aud pe mine strigandu-ma de partea cealalta a
valului, de unde cred ca vin, in fiecare dimineata…parca retraiesc plecatul la
scoala din copilarie, punandu-mi cartile
in ghiozdan, caietele, cu mama dandu-mi ultimele indicatii, nu uita plasa de sport,
ia-ti sandwisul, vezi ca e frig afara, nu uita caciula (e frig la Brasov,
iarna nu e de gluma), vezi sa faci bine la lucrare…
Unele fatete ale realitatii lasate ieri imi
plac, imi face reala placere sa le repun in scena: copilul, desigur, wow, ce minune
am! Si casa mea, plina de farmec si soare…si scrisul…sar din pat sa vad cum
arat azi? Super! Doamne, multumesc pentru corpul meu, sunt sanatoasa, ma simt
tonica, afara e soare, grozav, e o zi superba! Imi iau “pulsul” sa vad cum mi
se pare lumea azi. Uneori ma trezesc ca pun o umbra pe tot ce e frumos, si vad
doar ce mai cred ca mai e de rezolvat.
Pot sa fie doua zile in care lumea e
aceeasi, dar eu sunt in rai sau in cautarea lui, ca sa nu spun altfel! Si e
corect cand spun mi se pare, caci nu am nici un reper absolut ca lumea ar fi
bine sau rau: daca intrebi 1000 de persoane, cele mai multe vor spune ca
rau…daca le intrebi cum era lumea altadata, ti-ar spune ca mult mai bine. Dar
si mai demult, tot rau era, daca ii intrebai. Dar acum tot ei spun ca ar
schimba cu binele de atunci. Asa ca nu te poti baza decat pe ce simti tu. De
fapt, te poti baza pe ce hotarasti tu, zic eu!
Deci ma hotarasc ca ziua e minunata! Chiar daca
a trebuit sa repun pe agenda chestiuni pe care nu le-as fi pus, de facut, de
vorbit, de schimbat, intrebari fara raspuns, de platit, de incasat, amanari,
indoieli, frici mici de tot, ingrijorari, situatii si altele asemenea…unele vin
default, desi nu le-as mai aduce…sigur e un motiv- bun, evident, chiar daca nu
il vad acum- pentru care sunt pe agenda mea, ma gandesc…de rezolvat. OK! Let’s
run the show!
Incerc sa nu ma las convinsa de regizor
(mintea) sa diminuez lumina de pe scena, in asa fel incat sa am mai multa umbra,
caci atunci toate fricile se simt bine si cam acapareaza tot dialogul, iese o
harmalaie de nedescris, imi sperie toate personajele, situatiile se complica
si tot eu trebuie sa le descurc.
Si am
invatat ca cel mai potrivit moment ca sa
iau controlul asupra piesei este dimineta, in primele momente. Atunci,
eu, ca un fel de producator sa spunem, trebuie sa fiu ferma cu regizorul si sa
ii temperez excesele dramatice. Ar face o drama din orice, ar exagera totul, ar
neglija orice e pozitiv, ca nu prea vine lumea la showurile positive, zice
el…nici cu comedia nu se prea impaca, ca zice ca nu facem cultura si ca
vremurile sunt serioase, are tot felul de motive din astea.
Plus ca ma inebuneste cu banii si cu bugetele. Azi avem bani de ajuns? Sa te
freasca sfantul sa spui ca nu, ca imediat pune in scena nu una, ci trei
tragedii. Instant! As vrea sa fie atat de prolific si cand ii dau o veste buna,
dar le cam ignora, de parca ar fi normal…Si daca avem bani azi, maine vine
rata, ai uitat? Si daca nu e maine, e in curand, oricum…si daca nu e rata de
luna asta, oricum apare ceva, esti sigura ca vin bani?? Si iar o pune de o
drama in nesfarsite acte.
Am invatat ca maimutarelile lui creative trebuie sa
fie tinute in frau, ca eu am decizia si lucrurile se pun in scena cum vreau eu.
Si piesele au devenit din ce in ce mai agreabile, si mai pline de profunzimi si
de intelesuri, imi face placere sa fiu parte din ele. Sunt si producator si
actor, se pare. Dar e nevoie si de regizor.
Unii au regizori mai talentati, mai curajosi, mai optimisti, si se vede... Regizorul meu nu era prea grozav la teme romantice pana acum ceva vreme. Ii plac
temele complicate, sa le descurce, ii plac provocarile, experimentele, sa
incerce carari pe care nu prea umbla nimeni, e un idealist…de acord, aici ne
intelegem. Dar uneori exagereaza si de ceva vreme avem discutii si ii tin
prelegeri despre cum as vrea sa fie regizate de acum incolo piesele. Am testat
deja varianta de fi mai optimiste, de a pune happy end-uri, de a fi mai
spectaculoase, mai nonconformist si vad ca functioneaza. Doar ca el tot intra
in vechile tipare, cand nu sunt atenta. Si atunci ma trezesc in mijlocul unei piese pe
care am mai vazut-o, stiu toate actele, finalul e aiurea, m-am plictisit
deja…Nu se poate fara regizor, face
parte din schema de personal.
Asa ca
trebuie sa gasim o cale. Si, la urma urmelor, e al meu, l-am avut toata viata
langa mine, am fost chiar mandra de el de cele mai multe ori, asa ca trebuie sa
il pot convinge pana la urma. De fapt nici nu e vorba de convingere, ca e foarte bun la argumentare, nu o scoti la
capat cu el…nimeni nu a reusit, sau prea putini, nu e o cale, ai vazut ca nu ai
reusit asta sau asta, dar de unde stii, etc…nu mai terminam niciodata. Sau mai
rau, ma convinge el sa nu indraznesc. Orice ai spune, poate sa te convinga de contrariu. Dubiul este deliciul oricarui regizor.
Am incercat in multe feluri, dar mai nou am observat
ca cel mai bine hotarasc eu ce vreau,
fara sa il consult, apoi negociem o
cale. Are ceva orgoliu, ii plac provocarile, asa ca depinde cum pun problema,
ca sa nu ma saboteze, face piesa si iese un dezastru, ca sa nu zic ca nu m-a
ascultat.
Pana de curand, toata lumea se lasa condusa de
regizori…parea ca ei sunt cei care decid. Erau atat de luati in serios, si inca
mai sunt, incat nimeni nu contesta ce spuneau. Da, regizorii se mai certau
intre ei, dar cel mai increzator castiga. Au si egoul ca aliat, intotdeauna.
Asa ca au fost cei ce au Run The Show de atata timp. O gramada de thrillere, de
melodrama, pe toate temele, au umplut scenele. Deschizi televizorul sau ziarul
si toate iti sar in fata, incercand sa te captiveze.
Mi-a fost greu sa inteleg separarea functiilor
si sa ma plasez in rolul de producator. Sunt si spectator, am descoperit mai
nou. Cel mai grozav e sa fii in postura de spectator, dar nu ai la ce sa te
uiti daca nu iti faci si celelelalte atributii, de producator si actor. Sau ai
la ce dar nu prea e placut.
.jpg)
Si showul nu se opreste niciodata, e din mers… Daca
lasi totul pe mana regizorului, si nu iti iei in serios rolul, piesa de pe scena e cam dezolanta. Sau se
poate ca nici macar sa nu stii ca ai puterea asta, lasi lucrurile sa curga fara
tine implicat, vezi piesele altora, adormi in scaun si organizatorii te dau
afara din sala de spectacol, urgent. Si ai rol de figurant in propria piesa,
adormind pe scena. Mai vii altadata, poate te trezesti…
Dar se pare ca e o reorganizare si in teatru,
mai nou. Nu prea mai sunt tolerati spectatori adormiti, piesele sunt cam
zgomotoase si nu te lasa sa le ignori! E prea frig sau prea cald in sala, se
stinge si se aprinde lumina pe neasteptate, actorii tipa si e haos pe scena…asa
ca toata lumea trebuie sa isi cam intre in roluri, ca nu se mai poate!
Tu ce piesa ai pe scena? Iti place? Regizorul te asculta?
.jpg){kind=link}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Invitatie deschisa pentru comentarii!