O intrebare esentiala, din punctul meu de vedere...
Sa vreau ceva ce nu exista inca in viata mea? Sa imi doresc mai mult
(oricum s-ar defini acest mai mult)?
Ce sa imi doresc? Ceva ce stiu ca se poate realiza, cu siguranta?
O sa fiu incantata, cu siguranta, sa vad ca am realizat...
Dar daca as vrea ceva mai mult? Ceva ce nu mi se pare atat de usor de
realizat...dincolo de granitele mele de azi...
Mintea mea imi spune: nu te aventura, risti sa ai o mare dezamagire...sa
suferi...sa pierzi...sa gresesti...sa regreti...sa pierzi timp...sa alegi
gresit...sa te amagesti...
Si are dreptate. Risc. Mai bine stau aici. Macar stiu ce traiesc, la ce sa
ma astept, am solutii care functioneaza, e greu sa schimb, de ce sa nu ma
calmez, de ce oare ma tot agit atat...
Dar, dupa ce ma calmez, impacandu-ma cu viata mea de azi, un freamat incepe
sa se simta...Si eu ce fac aici?
Asta e tot ceea ce am visat? Asta e tot ceea ce pot sa traiesc?
De ce nu mai mult, mai amplu, mai inalt?
Tot mintea, in toane mai bune, incepe sa imi aduca si argumentele
'pro": cam tot ce ti-ai dorit ai realizat...si niciodata nu ai
avut vise mici...si altii au reusit...iti dai seama cat de multe ai putea sa
realizezi...inca e timp...doar nu ai invatat degeaba atat...daca nu
indraznesti, nu vei sti niciodata...si daca iti iese?
Dar e bine sa iti doresti ceva? E „bine’’
SA VREI?
O perioada m-am intrebat -de fapt
framantat- daca e "moral", "spiritual" sa iti doresti...
Unele filozofii, mai ales orientale,
spun sa te eliberezi de dorinte. Am incercat, dar, pana la urma, si sa nu
vrei nimic este tot o dorinta. M-am lasat purtata de val o perioada...Si totul
a inceput sa se destrame.. Au iesit din viata mea, rand pe rand,
relatii, situatii, resurse...
Lucruri, oameni, conjuncturi de
care nu mai aveam nevoie, mi-am spus. Rand pe rand, totul a disparut din
viata mea, prin intamplari absurde de cele mai multe ori.
Nu mi-am mai dorit nimic. Nimic din ce era
vechi in viata mea. Dar nici nimic nou.
Sa vad ce are Universul pregatit pentru
mine...m-am lasat in voia valului.
Dupa o perioada, am inceput sa traiesc
aceeasi zi, ca in filmul Ziua Cartitei...Universul astepta sa emit o
dorinta, sa ii dau o directie...Unde vrei sa mergi? Sau mai dau
ture aici in port?
In fiecare zi, ca un ceas, aceleasi
evenimente: aceleasi telefoane, aceleasi vesti proaste, primite cu
pozitivism, aceleasi vesti bune, aceleasi scheme, aceleasi personaje,
aceleasi drumuri, aceleasi sperante si aceleasi dezamagiri... Poate sa fie
minunat daca esti la manastire...acolo ritualul este important. Dar nu ceea ce
se intampla cu mine.
Totul predictibil, ca o placa de patefon
zgariata care sarea pe acelasi fragment de melodie...si nu era cea pe care o
adoram.
Am iesit din tipar cand am luat o
decizie si am plecat in calatorie, in cautare de alte lumi, anul trecut.
Sa nu vrei nimic pentru tine, sa vrei pentru
altii...Poate daca vreau sa fiu in serviciul altora, sa ii ajut cu cea ce stiu,
cu ceea ce pot, poate asta este o dorinta corecta.
Universul s-a bucurat! In sfarsit,
vroiam ceva! Si totul a devenit posibil, ca prin miracol, au aparut resurse si
conjuncturi favorabile.
O perioada petrecuta daruind altora, fara sa cer nimic in
schimb. Am trecut si prin asta. Rezultatul a fost pe atat de incantator la
inceput pe atat de dureros de transant...Nu stiu cat au folosit ceilalti sau
cat de mare a fost ajutorul, de fapt. La prima vedere, am mutat munti...
Cand ii ajuti pe altii, nu ai de unde sa
stii ca directia in care ii ajuti este ceea ce e mai buna, sau ca de fapt, nu
aveau o solutie mai buna fara tine...Nimeni nu salveaza pe nimeni, de fapt.
Am ajuns pana la punctul in care
lipsa de atentie catre viata mea a inceput sa se vada: nu am
mai putut sa ajut pe nimeni, caci nu mai aveam resurse, nu mai aveam energie de
dat...Nu e vorba doar de resurse materiale ci si de disponibilitate, de
interes...Caci nu am considerat normal sa vreau ceva pentru mine, nu mi-am dat
importanta, nu am tinut cont si de mine in toata aceasta ecuatie. Si rezultatul
a fost firesc...
Universul nu agreeaza sa fii mai presus
decat altii, dar nici mai prejos...Te penalizeza imediat, daca nu iti iei locul
si rolul in serios. Nu poti doar sa dai. Nu poti doar sa iei. Intrerupi cursul
firesc...Ca si cum un fluviu s-ar revarsa permanent, refuzand ploaia care
ar hrani pamantul din care izvoraste, de fapt...
E situatia multora dintre noi, evident.
Trebuie sa iti vrei binele,
asa cum vrei si binele altora. Vrei ca familia ta sa fie relaxata si fericita,
vrei ca prietenii tai sa se bucure si sa fie incurajati, vrei ca oamenii sa isi
realizeze visele? Evident. Dar unde esti si tu in acesta
ecuatie? Ai grija de tine asa cum ai grija de ceilalti?
Filozofiile nu pot fi aplicate ca un
panaceu universal: faci totul pentru altii, iubeste-i pe ceilalti, nu iti dori
nimic...Nu toti am fost in pozitia de a ii expolata pe ceilalti, sau in pozitia
de a fi super egoisti, sau avari, sau am calcat pe cadavre ca sa obtinem ce am
vrut...Din contra. Am fost prea modesti, as spune...
Si de multe ori, in loc sa ne echilibram
si sa incepem sa ne iubim si pe noi asa cum ii iubeam pe ceilalti, sa ne dam si
noua ceea ce daruiam altora, sa ne apreciem talentele si deciziile, am mers in
directia de a ne minimiza si mai mult, de a ne sacrifica si mai mult, de a ne
lasa la urma...
Ca un medicament de reducere a tensiunii
cardiace...nu e pentru toti, desi avem inima.
Multi din cei ce vindeca, sau care sunt
intr-un fel sau altul indrumatori spirituali, au aceasta problema...Vietile lor
sunt departe de a fi perfecte...cu toate ca fac totul pentru altii, muncesc zi
lumina, daruind, de cele mai multe ori nu pot face asta la nivelul
pe care si l-ar dori, aparent din lipsa de resurse. Si relatiile lor
personale sunt in suferinta...in ciuda generozitatii si in ciuda
cunoasterii pe care o au.
Concluzia mea este ca nu poti darui
nimanui ceea ce nu iti daruiesti tie...Sau, cu alte cuvinte,
daruiesti altora exact ceea ce iti dai si tie.
Si ca urmare, pentru binele tuturor, incepe cu tine...caci daca viata ta
este implinita, fericita si in abundenta, atunci toata lumea beneficiaza...asa
poti fi un real sprijin, o reala inspiratie, poti sa aduci o
contributie in lumea asta...
Dar pentru asta, trebuie sa vrei! Trebuie sa te ridici si sa pretinzi de la
viata pe masura in care poti darui si tu, sa si primesti. Poate nu va veni in
mod direct, dar va veni cu siguranta, daca ingadui.
Sa
dai fara a primi poate fi o mare aroganta: eu daruiesc si nu am nevoie
de nimic in schimb? Ceilalti au nevoie de ajutor, nu eu!
Daruiesc si primesc in dar! Si sunt
mandra sa darui si mandra ca primesc!
Deci, in concluzie, VREAU! Vreau si pot sa creez viata pe care mi-o doresc! Pentru binele tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Invitatie deschisa pentru comentarii!